Pe 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austro-Ungariei a fost asasinat. Crima s-a petrecut la Sarajevo, capitala provinciei austriece Bosnia. Autorul ei era Gavrilo Princip, un terorist bosniac format în Serbia. Austria a susţinut că guvernul sârb ar fi pregătit şi înarmat grupul lui Princip, cunoscut sub numele de Mâna Neagră.
Tensiuni între Serbia şi Austro-Ungaria existau de mulţi ani, întrucât naţionaliştii sârbi doreau să unească toate popoarele slave din Balcani într-un stat federal. Din acest stat urmau să facă parte şi slavii de pe teritoriul Austro-Ungariei, fapt ce a determinat împotrivirea fermă a imperiului.
Austro-Ungaria a hotărât să folosească asasinatul drept pretext pentru a-şi încheia socotelile cu Serbia. Germania a anunţat că oferă sprijin Austriei în cazul unei confruntări. Pe 23 iulie, Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei, solicitând răspunsul în 48 de ore. Serbia a răspuns pe 25 iulie, sugerând însă ca o parte dintre cereri să fie reportate altor puteri europene. Austro-Ungaria a refuzat propunerea, pe 28 iulie declarând război Serbiei. Toate naţiunile Europei se aşteptau la acest deznodământ.
De ani buni, naţiunile grupate într-o alianţă sau alta semnau diverse tratate şi alianţe.
La începutul lui 1914, Europa era împărţită în două tabere. Germania, Austro-Ungaria şi Italia făceau parte din Tripla Alianţă. După retragerea Italiei şi cooptarea Imperiului Otoman, naţiunile Alianţei îşi vor lua numele de Puteri Centrale. De cealaltă parte, Rusia, Franţa şi Maria Britanie se constituiseră în Tripla înţelegere, devenită Antanta. Cu excepţia Bulgariei, statele din Balcani au luat partea Serbiei şi a Aliaţilor din Antanta. Aceste alianţe au fost puse în mişcare în urma declaraţiei de război făcute de Austro-Ungaria. În mai puţin de o săptămână, întreaga Europă stătea sub semnul războiului.
Pe 29 iulie, Rusia şi-a mobilizat efectivele la graniţa cu Austria şi Germania, cu intenţia exprimată de a împiedica distrugerea Serbiei. În secret, Rusia urmărea acapararea unor teritorii ale Imperiului Otoman, dar iniţiativele precedente fuseseră stingherite de Austro-Ungaria şi de Germania. Imperiul ţarist dorea să aibă controlul Constantinopolului şi al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Pe 31 iulie, Germania a cerut Rusiei să înceteze pregătirile de război, iar Franţei, printr-un ultimatum, să-şi declare neutralitatea în cazul declanşării unui conflict între cele două mari puteri. Franţa şi Germania erau rivale istorice şi îşi disputau încă regiunea Alsacia-Lorena.
Atât Rusia, cât şi Franţa au ignorat solicitările germane. Pe 1 august izbucneau luptele pe graniţa ruso-germană. Pe 3 august, Germania declara război Franţei.
Intrarea Marii Britanii în război
Relaţiile dintre Germania şi Marea Britanie se înrăutăţiseră treptat înainte de 1914. Anglia era învinuită că împiedică Germania să devină o mare putere mondială. Încă de la începutul războiului, Germania şi-a făcut cunoscute intenţiile de a ataca Franţa prin Belgia. În 1838, Anglia şi Franţa semnaseră un tratat cu Germania, ce garanta independenţa şi neutralitatea Belgiei. Pe 4 august 1914, Marea Britanie a declarat război Germaniei, pentru a asigura neutralitatea Belgiei. Peste tot în Imperiul Britanic se făceau pregătiri de război. Japonia s-a alăturat Aliaţilor pe 23 august. Italia îşi păstra pentru moment neutralitatea, în pofida apartenenţei la Tripla Alianţă. Mulţi italieni ar fi dorit să intre în război de partea Aliaţilor, pentru a recupera teritorii austro-ungare populate de semeni de-ai lor.
Toate marile puteri întocmiseră planuri pentru victorii rapide, dar nici una nu era pregătită pentru un război de uzură. Planul german Schlieffen – purtând numele contelui Alfred von Schlieffen, renumit strateg militar – era conceput spre a evita un război pe două fronturi, costisitor şi de lungă durată. Flancul stâng urma să blocheze armata franceză pe malul Rinului, în timp ce flancul drept avea să pătrundă prin Belgia în nordul Franţei, cu destinaţia Paris. După scoaterea Franţei din război, germanii aveau de gând să-şi transporte forţele pe cale feroviară în est, pentru a înfrânge Rusia.
Francezii au ales să respecte neutralitatea Belgiei, renunţând la posibilitatea de-a ataca Germania prin nord. În schimb, şi-au concentrat trupele în centru şi pe flancul drept, plănuind o lovitură pe frontul Rinului. Ruşii urmăreau să separe forţele germane de cele austro-ungare şi apoi să dezlănţuie ofensiva împotriva Berlinului. Doar Planul Schlieffen a fost aproape de realizare, restul fiind rapid dejucate. Flancul drept al armatei germane s-a apropiat ameninţător de Paris, dar a fost respins de francezi în prima Bătălie de pe Marna, una dintre puţinele încleştări decisive din timpul războiului.
Armata franceză număra aproape patru milioane de ostaşi, asemenea Germaniei, însă doar o treime erau pregătiţi pentru a servi în linia întâi. Ofensiva germanilor prin Belgia nu i-a luat prin surprindere pe francezi, deşi nu se aşteptau ca germanii să folosească imediat atâtea rezerve în prima linie. Această strategie conferea Germaniei o superioritate în efective. Trupele franceze şi britanice au ţinut piept ofensivei germane în august, dar au fost nevoite să se retragă, francezii la Charleroi, iar britanicii, la Mons. Ambele armate au fost împinse spre sud.
La începutul lunii septembrie, o parte a armatei germane se apropia de Paris. Înainte să pătrundă în oraş, francezii au atacat flancul expus al invadatorilor, apoi şi-au continuat ofensiva prin breşa creată între cele două armate germane. Totodată, au pornit contraofensiva de-a lungul întregului front. Prima Bătălie de pe Marna s-a desfăşurat între 6 şi 10 septembrie. Nereuşind să obţină o victorie decisivă, germanii s-au retras 80 km la nord de râul Marna.
Blocadele şi războiul în tranşee
Speranţele de a termina totul printr-un conflict de scurtă durată s-au năruit, luptele de pe frontul de vest împotmolindu-se într-un război de tranşee. Victoriile se măsurau acum în metri, iar numărul celor căzuţi era imens.
La scurt timp după izbucnirea războiului, flota britanică a instituit o blocadă economică asupra Germaniei. Măsura şi-a atins ţelul, întrucât exporturile Reichului au fost oprite. Blocada avea să afecteze cursul general al războiului, dând naştere campaniei din octombrie 1914, când puţin le-a lipsit submarinelor germane să taie linia britanică de aprovizionare.
Intrarea Turciei în război
Imperiul Otoman a intrat în război de partea Puterilor Centrale la 29 octombrie. Deşi în declin, imperiul a susţinut puternic efortul de război al Germaniei şi Austro-Ungariei. Intrarea sa în război a retezat comunicaţiile maritime ruseşti cu aliatele sale. De asemenea, armatele otomane ameninţau comunicaţiile britanice cu Extremul Orient, pornind spre sud cu intenţia de-a pune stăpânire pe canalul Suez. Pentru a împiedica pierderea canalului, Aliaţii s-au văzut nevoiţi să menţină forţe însemnate în estul Mediteranei pe tot parcursul conflagraţiei.
Germania a pus în umbră impasul de pe frontul de vest prin victoriile de pe frontul de est, în faţa Rusiei. Sub comanda unor generali străluciţi, precum Paul von Hindenburg şi Erich von Ludendorff, germanii au provocat o înfrângere zdrobitoare trupelor ruseşti la Tannenberg, în august 1914.
Tensiuni între Serbia şi Austro-Ungaria existau de mulţi ani, întrucât naţionaliştii sârbi doreau să unească toate popoarele slave din Balcani într-un stat federal. Din acest stat urmau să facă parte şi slavii de pe teritoriul Austro-Ungariei, fapt ce a determinat împotrivirea fermă a imperiului.
Austro-Ungaria a hotărât să folosească asasinatul drept pretext pentru a-şi încheia socotelile cu Serbia. Germania a anunţat că oferă sprijin Austriei în cazul unei confruntări. Pe 23 iulie, Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei, solicitând răspunsul în 48 de ore. Serbia a răspuns pe 25 iulie, sugerând însă ca o parte dintre cereri să fie reportate altor puteri europene. Austro-Ungaria a refuzat propunerea, pe 28 iulie declarând război Serbiei. Toate naţiunile Europei se aşteptau la acest deznodământ.
De ani buni, naţiunile grupate într-o alianţă sau alta semnau diverse tratate şi alianţe.
La începutul lui 1914, Europa era împărţită în două tabere. Germania, Austro-Ungaria şi Italia făceau parte din Tripla Alianţă. După retragerea Italiei şi cooptarea Imperiului Otoman, naţiunile Alianţei îşi vor lua numele de Puteri Centrale. De cealaltă parte, Rusia, Franţa şi Maria Britanie se constituiseră în Tripla înţelegere, devenită Antanta. Cu excepţia Bulgariei, statele din Balcani au luat partea Serbiei şi a Aliaţilor din Antanta. Aceste alianţe au fost puse în mişcare în urma declaraţiei de război făcute de Austro-Ungaria. În mai puţin de o săptămână, întreaga Europă stătea sub semnul războiului.
Pe 29 iulie, Rusia şi-a mobilizat efectivele la graniţa cu Austria şi Germania, cu intenţia exprimată de a împiedica distrugerea Serbiei. În secret, Rusia urmărea acapararea unor teritorii ale Imperiului Otoman, dar iniţiativele precedente fuseseră stingherite de Austro-Ungaria şi de Germania. Imperiul ţarist dorea să aibă controlul Constantinopolului şi al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Pe 31 iulie, Germania a cerut Rusiei să înceteze pregătirile de război, iar Franţei, printr-un ultimatum, să-şi declare neutralitatea în cazul declanşării unui conflict între cele două mari puteri. Franţa şi Germania erau rivale istorice şi îşi disputau încă regiunea Alsacia-Lorena.
Atât Rusia, cât şi Franţa au ignorat solicitările germane. Pe 1 august izbucneau luptele pe graniţa ruso-germană. Pe 3 august, Germania declara război Franţei.
Intrarea Marii Britanii în război
Relaţiile dintre Germania şi Marea Britanie se înrăutăţiseră treptat înainte de 1914. Anglia era învinuită că împiedică Germania să devină o mare putere mondială. Încă de la începutul războiului, Germania şi-a făcut cunoscute intenţiile de a ataca Franţa prin Belgia. În 1838, Anglia şi Franţa semnaseră un tratat cu Germania, ce garanta independenţa şi neutralitatea Belgiei. Pe 4 august 1914, Marea Britanie a declarat război Germaniei, pentru a asigura neutralitatea Belgiei. Peste tot în Imperiul Britanic se făceau pregătiri de război. Japonia s-a alăturat Aliaţilor pe 23 august. Italia îşi păstra pentru moment neutralitatea, în pofida apartenenţei la Tripla Alianţă. Mulţi italieni ar fi dorit să intre în război de partea Aliaţilor, pentru a recupera teritorii austro-ungare populate de semeni de-ai lor.
Toate marile puteri întocmiseră planuri pentru victorii rapide, dar nici una nu era pregătită pentru un război de uzură. Planul german Schlieffen – purtând numele contelui Alfred von Schlieffen, renumit strateg militar – era conceput spre a evita un război pe două fronturi, costisitor şi de lungă durată. Flancul stâng urma să blocheze armata franceză pe malul Rinului, în timp ce flancul drept avea să pătrundă prin Belgia în nordul Franţei, cu destinaţia Paris. După scoaterea Franţei din război, germanii aveau de gând să-şi transporte forţele pe cale feroviară în est, pentru a înfrânge Rusia.
Francezii au ales să respecte neutralitatea Belgiei, renunţând la posibilitatea de-a ataca Germania prin nord. În schimb, şi-au concentrat trupele în centru şi pe flancul drept, plănuind o lovitură pe frontul Rinului. Ruşii urmăreau să separe forţele germane de cele austro-ungare şi apoi să dezlănţuie ofensiva împotriva Berlinului. Doar Planul Schlieffen a fost aproape de realizare, restul fiind rapid dejucate. Flancul drept al armatei germane s-a apropiat ameninţător de Paris, dar a fost respins de francezi în prima Bătălie de pe Marna, una dintre puţinele încleştări decisive din timpul războiului.
Armata franceză număra aproape patru milioane de ostaşi, asemenea Germaniei, însă doar o treime erau pregătiţi pentru a servi în linia întâi. Ofensiva germanilor prin Belgia nu i-a luat prin surprindere pe francezi, deşi nu se aşteptau ca germanii să folosească imediat atâtea rezerve în prima linie. Această strategie conferea Germaniei o superioritate în efective. Trupele franceze şi britanice au ţinut piept ofensivei germane în august, dar au fost nevoite să se retragă, francezii la Charleroi, iar britanicii, la Mons. Ambele armate au fost împinse spre sud.
La începutul lunii septembrie, o parte a armatei germane se apropia de Paris. Înainte să pătrundă în oraş, francezii au atacat flancul expus al invadatorilor, apoi şi-au continuat ofensiva prin breşa creată între cele două armate germane. Totodată, au pornit contraofensiva de-a lungul întregului front. Prima Bătălie de pe Marna s-a desfăşurat între 6 şi 10 septembrie. Nereuşind să obţină o victorie decisivă, germanii s-au retras 80 km la nord de râul Marna.
Blocadele şi războiul în tranşee
Speranţele de a termina totul printr-un conflict de scurtă durată s-au năruit, luptele de pe frontul de vest împotmolindu-se într-un război de tranşee. Victoriile se măsurau acum în metri, iar numărul celor căzuţi era imens.
La scurt timp după izbucnirea războiului, flota britanică a instituit o blocadă economică asupra Germaniei. Măsura şi-a atins ţelul, întrucât exporturile Reichului au fost oprite. Blocada avea să afecteze cursul general al războiului, dând naştere campaniei din octombrie 1914, când puţin le-a lipsit submarinelor germane să taie linia britanică de aprovizionare.
Intrarea Turciei în război
Imperiul Otoman a intrat în război de partea Puterilor Centrale la 29 octombrie. Deşi în declin, imperiul a susţinut puternic efortul de război al Germaniei şi Austro-Ungariei. Intrarea sa în război a retezat comunicaţiile maritime ruseşti cu aliatele sale. De asemenea, armatele otomane ameninţau comunicaţiile britanice cu Extremul Orient, pornind spre sud cu intenţia de-a pune stăpânire pe canalul Suez. Pentru a împiedica pierderea canalului, Aliaţii s-au văzut nevoiţi să menţină forţe însemnate în estul Mediteranei pe tot parcursul conflagraţiei.
Germania a pus în umbră impasul de pe frontul de vest prin victoriile de pe frontul de est, în faţa Rusiei. Sub comanda unor generali străluciţi, precum Paul von Hindenburg şi Erich von Ludendorff, germanii au provocat o înfrângere zdrobitoare trupelor ruseşti la Tannenberg, în august 1914.