Principalul scop al participării României la Primul Război Mondial, începând din august 1916, a fost eliberarea provinciilor istorice românești-Ardealul, Crișana, Maramureşul, Banatul şi Bucovina de sub stăpânirea monarhiei austro-ungare și unirea lor cu patria-mamă. În perioada neutralității României, ambele tabere militare-Antanta (Tripla Ințelegere) și Tripla Alianță (Puterile Centrale)- au făcut eforturi de a atrage România. România a trebuit să țină cont de complexitatea situației în vederea asigurării suveranității, integrității, pentru a pregăti condițiile în vederea desăvârșirii unirii.
Presiunile asupra țării noastre au crescut o dată cu începerea războiului. În telegrame pentru Carol, Franz Iosif si Wilhelm al II-lea îi cer să-și respecte cuvântul și să-și îndeplinească obligațiile asumate prin Alianță. În aceste condiții, la 3 august 1914, în cadrul Consiliului de Coroană desfășurat la Sinaia, au fost exprimate trei poziții :a) a regelui Carol: era pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale, b) conservatorii-democrați și vechii conservatori erau pentru neutralitate armată; c) cea a guvernului liberal, plus Alexandru Marghiloman-expectativa armată-mai puțin riscantă. Se incerca de fapt să se câștige timp pentru finalizarea tratativelor cu Antanta și de a contracara reacția violentă a Puterilor Centrale. Perioada neutralității (21 iulie/3 august-14/27 august 1916) s-a caracterizat prin purtarea de tratative în vederea intrării în război.
Tratativele cu Antanta au durat, întrucât România avea nevoie de garanții ferme pentru existența statului, independența sa și pentru realizarea unirii. La 1 octombrie 1914 Carol I moare, urmând la tron Ferdinand I. Ion I. C. Brătianu dorea intrarea României în război într-un moment favorabil, cu pierderi cât mai mici. Opinia publică era favorabilă intrării în război de partea Antantei. Puțini au fost pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Curentul proantantist devine dominant la sfârșitul anului 1914. Manifestările naționale au fost privite cu îngrijorare de către Puterile Centrale. Ferdinand I, sub influența reginei Maria, va accepta intrarea în război alături de Antanta. România în anii neutralității a fost și centrul unei concurențe economice între cele două coaliții. România primea credite din statele Antantei cu care a rezistat presiunilor germane și a cumpărat armament.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.
După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.
Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică.
Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Din fericire, refuzul regelui Ferdinand I, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.